Neaţa, lume! V-a fost dor de mine? Cred că nu prea ))…
Okay… Ce am aici?!… Păi sunt ziarele la care am avut cinstea şi onoarea să îmi aduc contribuţia şi anume:
Ziarele grupei J062L – FJŞC62 şi Opinia
Ziarul grupei J061L – Gândul Studentzesc
şi Ziarul grupei J063L – PracticA Studenţească
Bune de descărcat în comp, în format PDF ))
Download FJŞC62 – Nr1
Download FJŞC62 – Nr2
Download FJŞC62 – Nr3
Download Gândul Studenţesc
Download Opinia
Download PracticA Studenţească
„Moldovenii când se strâng fie fac o nuntă sau o cumătrie, fie se îmbată şi lasă dezordine din urma lor. Aici este exact a doua idee” spune Anatol Balea, şofer al direcţiei „Autosalubritate”. „Am venit aici de la ora 8 (20.00 – n.r.) şi după cum văd, noaptea asta o să avem tare mult de lucru”.
Cu câteva ore mai devreme
Este amiază, în Piaţa Marii Adunări Naţionale muzica şi veselia este în toi, Hora Mare întinsă pe jumătate de Piaţă, moldoveanul ştie să se distreze frumos. La umbra copacilor se odihnesc mesele pline de bucate din carne şi vinuri de toate soiurile gata să fie consumate de petrecăreţii din Piaţă.
Am hotărât să-i întreb pe cei de la mese cum se distrează. „Aici e bine. Am venit anume la amiază pentru că diseară va fi tare mare dezordine şi tare mult gunoi. Am venit, pur şi simplu, să mă relaxez” spune un domn între două vârste, care s-a prezentat Ion.
„Pentru început voi lua ceva frigărui şi un păhar cu vin roşu rece, că e tocmai bun pe vremea asta, mai târziu vedem ce mai facem” spune Sorin, student la ASEM.
„Sunt în trecere, nu-mi voi lua nimic, e prea scump şi nici nu merită. Am văzut că nu toată carnea este coaptă ca la carte, de aceea prefer să mă abţin, nu vreau să am probleme cu stomacul mai târziu” îmi spune Nicu.
Iar sticlele zboară pe deasupra capului…
„E ora 21, şi mă duc acasă deja. Nu e nimic interesant aici. Bine, distracţia ca distracţia, dar era să ajung la spital ceva mai devreme. Dacă te duci mai în mijlocul Pieţei, ai să vezi cum zboară sticle pe deasupra capului… Nu înţeleg de ce lumea de la noi e atât de proastă! Şi unde sunt poliţiştii care trebuie să patruleze pe aici?” spune indignat un petrecăreţ, care nu s-a prezentat. Chipul lui, ca şi cele ale majorităţii petrecăreţilor, spunea ce cantitate de alcool a consumat. Pare a fi greu să te îmbeţi anul acesta, or, un păhar cu vin costă de la 10 lei în sus.
Pe jos numai sticle şi gunoaie. Dacă nu eşti atent, în timp ce mergi prin mulţime, ajungi să fii luat de curentul de oameni care circulă în direcţii opuse. Sticlele îţi lunecă pe sub picioare şi, la un moment dat, ai impresia că pluteşti.
Este trecut de ora 21.30, lângă Piaţa Marii Adunări Naţionale apar mai multe autospeciale. Igor, şofer, spune: „E dezastru! Eu am venit acum şi, de devale (bulevardul Renaşterii) până încoace, la Ştefan am văzut deja gunoi de ajuns pentru 2 încărcături! Nu cred că o să o scoatem în capăt până dimineaţa la 5!”
În urma sărbătorilor, Regia „Autosalubritate” a adunat peste 100 de tone de gunoaie.
Fraza din titlu aparţine unui participant la cea de-a opta ediţie a Festivalului Republican al Etniilor. Îl cheamă Anatol Puiu şi este rom de origine. „Îţi pare că totul este frumos, că toţi sunt prieteni şi vieţuiesc fără probleme, dar nu e aşa. Aici totul e «для галочки», ai venit, ai arătat că tu şi cu ai tăi sunteţi buni şi vă înţelegeţi cu restul, dar, când ajungi înapoi acasă, dai peste aceleaşi probleme.”
După deschiderea oficială din Grădina Publică „Ştefan cel Mare”, participanţii dar şi cei care sunt în trecere pot vizita pavilioanele improvizate de pe aleile parcului.
Standul etniei ruse impresionează prin culori. Pe poliţe sunt aranjate frumos „matreoştele”, iar în spatele lor, pe nişte rafturi din lemn de brad, sunt expuse cărţi din literatura rusă. „Le-am adus de acasă, am un volum de poezii de-a lui Puşkin, şi două cărţi ale lui Tolstoi” spune Maria Sergheevna, „trăiesc în Moldova deja de peste 25 de ani şi am învăţat şi limba română, încerc să o vorbesc frumos pentru că îmi place cum sună.”
Motto-ul festivalului, ca de obicei, a rămas „Unitate prin diversitate”, iar vorbele interlocutoarei mele veneau să confirme acest lucru: „Ginerele meu este român de origine, e din Bucureşti, însăşi părinţii mei sunt unul din Ucraina şi altul din Rusia” mai adaugă doamna Maria, care la vârsta de 55 de ani arată foarte bine. „Nu ştiu ce ştiţi voi despre etnia rusă de aici, dar, nu încercaţi să spuneţi că noi trăim tare bine şi că există vreun partid care ne favorizează. Nu e adevărat. Am venit în Moldova pentru că am fost alungată din Rusia de către partidul comunist. Sunt împotriva lor şi nu-i agreez nici pe aceştia de aici. Mă descurc pentru că sunt economistă de meserie şi am un salariu decent. La festival am venit pentru a mă întâlni cu prietenele, pe care nu le-am văzut de foarte multă vreme” îmi spune doamna Maria.
Am ajuns la standul etnicilor romi. Ţigăncile, îmbrăcate în fuste largi, zâmbeau larg şi şmecher: „Frumosule, vino şi ţi-oi ghici din palmă. Hai că azi nu iau bani mulţi, că e sărbătoare.” Rada are 35 de ani şi trăieşte în suburbia capitalei. „Ne descurcăm greu. Dacă s-ar uita înspre noi nu doar de festivaluri, dar şi în viaţa de toate zilele ar fi tare bine. Am doi copii, unul e clasa XII-a, iar altul e abia a VI-a. Nu e drept că dacă suntem ţigani - suntem răi, sau umblăm cu cerşitul, sau furăm. Avem tare mulţi oameni deştepţi, dar, nimeni nu se uită la noi. Dacă merg prin oraş, oamenii se feresc de mine. Nu lucrez, stau acasă. Bărbatul meu e la Moscova şi face bani. El se ocupă cu comerţul. Cumpără dintr-o parte, vinde în alta. Trăim ca toţi alţii. Nu vreau să mă compar acum cu cei care trăiesc în sate, pentru că acolo e greu. Am venit la festival să arătăm lumii că nu suntem răi şi hoţi. Suntem oameni normali, ca toţi ceilalţi. Că doar nu toţi moldovenii fură, nu? Aşa şi la noi. Dacă a călcat unul pe greblă, nu înseamnă că toţi avem aceeaşi greblă în faţă!”
La plecare, Rada mi-a zâmbit şi m-a întrebat în glumă: „Poate totuşi te ghicesc, ce spui?”
La Festivalul Etniilor au participat 56 de organizaţii etnoculturale şi 40 de etnii conlocuitoare pe teritoriul Republicii Moldova.
Nu voi greşi dacă voi spune că merită să mergeţi şi voi la Mileştii Mici, să vedeţi beciurile şi hrubele de acolo, să simţiţi uşorul iz de mucegai de pe pereţi, să vedeţi cu ochii voştri coridoarele săpate în pământ şi să ieşiţi apoi la lumină şi să vă adaptaţi cu greu de la întuneric.
Era o simplă zi de joi, dacă aş putea să-i spun aşa. În orar aveam modulul jurnalismului social, iar tema lecţiei era o excursie în beciurile de la Mileştii Mici. La început, trebuiau să plece acolo doar două subgrupe din cele 4 profiluri ale noastre (doar cei de la jurnalismul social şi cei de la jurnalismul economic erau planificaţi să meargă), dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, ne-am trezit că suntem aproape 40 de inşi într-un microbuz de 10 locuri.
Să te afli într-un microbuz plin ochi cu jurnalişti începători este o adevărată provocare. Or, ideile, gândurile şi toate bârfele se nasc atunci când jurnaliştii au timp de vorbă. Am mers repede, cred, dar mai înghesuiţi decât chibriturile în cutie.
Am coborât la destinaţie, şifonaţi şi cu aspect de „proaspăt-despachetaţi”. Aerul curat de pădure ne-a trezit din somnolenţă, or, nu era nici ora 9.
Am intrat în curtea complexului vinicol „Mileştii Mici” şi, primul lucru care-ţi sare în ochi sunt cele două havuzuri cu vin alb şi vin roşu. Evident, este doar o iluzie bine gândită, dar impresia este plăcută!
Aici, jurnaliştii noştri au hotărât să-i întreacă pe japonezi la fotografiat şi imediat şi-au scos fiecare aparatele foto şi telefoanele mobile, pentru a demara o sesiune foto în aer deschis.
Nu a durat mult sesiunea foto, pentru că a venit ghidul şi trebuia să pornim în călătoria din subteran. Puse cap la cap, coridoarele şi galeriile au o lungime de peste 100 de km, sincer, cred că noi, cât am mers, am parcurs vreo 20 de km pe jos.
Ghidul ne familiariza cu tot ceea ce vedeam în jurul nostru: străzi cu nume de soiuri de viţă-de-vie, un izvor de apă minerală, galerii în construcţie. Sincer, nu pot spune că e ceva frumos (peste tot în jur doar coridoare de piatră, şi gata), e pur şi simplu neobişnuit. Nu în fiecare zi ai ocazia să călătoreşti prin peşteri.
Partea finală a călătoriei noastre era sala pentru oaspeţi, unde au loc degustările, unde poposesc delegaţiile oficiale, atunci când vin în vizită.
Amenajat în stil rustic, mi-a adus aminte de casa buneilor.
Ca să ne simţim cât mai mândri de poporul pe care-l reprezentăm, gazdele ne-au oferit un recital de muzică populară, vioară şi acordeon. Muzicanţii s-au mirat când au aflat că studenţii noştri cunosc şi ascultă muzică populară, iar noi, studenţii, am avut ocazia să ne admirăm profesorii în altă postură decât cea din faţa catedrei (dna Georgeta Stepanov şi dra Mariana Tacu ne-au încântat auzul cu un recital de melodii populare).
Vizita noastră la Mileştii Mici a luat sfârşit cu ultimul tril al viorii. Impresiile au rămas întipărite în minte ca fiind dintre cele mai frumoase. Experimentul a dat un rezultat pozitiv.
La întoarcere, microbuzul răsuna de melodii populare şi întrebarea „mâine venim la ore sau nu?”, dar aceasta este o altă temă de discuţie.
„Uite-l! Stă la intersecţie şi dirijează, dar nici el nu înţelege în ce tempo e muzica asta!” spune indignat Andrei Toma, şofer, care stă deja de 15 minute prins între strada Armenească şi strada Tighina. „Ştefan e închis, şi ne-au trimis să mergem pe Bucureşti, dar văd că aici e întreg oraşul.” Îi spun că, la moment, delegaţiile sunt plecate la Cricova, la care el continuă: „Şi de mult timp sunt ei plecaţi? De o oră? Şi ce, poliţia nu a putut să ne dea voie ca, măcar pentru o oră să mergem pe Ştefan, să ajungem mai repede unde avem nevoie?”
Andrei nu este unicul şofer cu aceeaşi părere despre ceea ce se întâmplă la noi cu ocazia vizitelor oficialilor străini. Întreg convoiul de şoferi este convins că, fie şi cu bulevardul Ştefan cel Mare închis, şi acces doar pe strada Bucureşti, ei s-ar fi descurcat mai simplu doar în baza semafoarelor, pentru că „poliţia încurcă traficul mai tare”.
„Acum aşa-i de greu să ajungi dintr-o parte în alta a oraşului. Mai ieftin te costă să ieşi din oraş, să înconjori, şi să intri prin alta parte, în sectorul de care ai nevoie. Te temi să treci pe lângă poliţişti, să nu-i atingi cumva. Uite, vărul meu, Vasile, era cât pe ce să primească amendă, pentru că poliţistul era căscat şi şedea în mijlocul drumului când treceau maşinile. Oare chiar nu mai au ei încredere în semafoare? Până acum aşa de uşor şi simplu ne-am descurcat; nu, că acum ne-au împodobit cu frumoşi dintre-ăștia” spune Ion Poalelungi, care nu poate trece de intersecţia străzilor Bucureşti cu Mitropolit Bănulescu-Bodoni.
Aş fi terminat aici peripeţiile cu ocazia summit-ului dacă n-aş fi avut ocazia să văd cum se eliberează parcările de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. La intersecţia străzii Tighina cu blvd. Ştefan cel Mare, poliţiştii au chemat un evacuator să ia o maşină din parcarea amenajată acolo. Totul ar fi fost bine dacă evacuatorul nu s-ar fi plasat de-a curmezişul bulevardului, oprind circulaţia pe toate trei benzi ce duc înspre Gara de trenuri, dar şi pe banda din stânga de pe contrasens. „Ei chiar nu pot ei să lase maşina ceea la o parte? Uite, stau peste 10 troleibuze în rând, şi văd că deja e plină secţiunea dintre Tighina şi Armenească, nu e serios ceea cu ce se ocupă ei. Pare, mai curând, să facă asta doar de dragul ochilor, să arate că ei (poliţiştii – n.r.) muncesc.”
Până la urmă, evacuatorul a plecat fără de maşina buclucaşă, dar a reuşit să blocheze traficul pe distanţa a două semafoare.
La Gara de trenuri altă imagine. Toate troleibuzele de pe ruta 22 stăteau parcate, caravană. „Eu locuiesc la Buiucani, hăt în capăt. Cum să ajung acum acolo? Poliţia nu dă voie niciunui troleibuz să treacă pe Ştefan. E insuportabil. Ţara asta e cu fundul în sus!”
Din fericire, summit-ul a durat mai puţin decât era preconizat, şi traficul a revenit la normal chiar a doua zi (sâmbătă), dar ziua de vineri nu va fi uitată, cu siguranţă, de către toţi locuitorii oraşului.
Cel mai mult nu-mi place atunci când trebuie să scriu despre ceva care nu este o temă bine stabilită, ca tema din titlu „o zi de toamnă”. Toamna are aproape 100 de zile… eu pe care să o aleg?
Voi încerca să povestesc despre ziua de azi. Ce zi e azi? Ghici! E o zi de toamnă!
M-am trezit greu de dimineaţă. Posibil din cauza faptului că m-am culcat târziu aseară? Nu ştiu. Azi e 17 noiembrie, e ziua studentului. E luni. Ah da! Iată de ce m-am trezit greu! Ieri a fost duminică. Ca de obicei, nu mai ajung la facultate, pentru că încep perechile mai târziu (prima nu o am, iar la a doua am înţeles că nu vine profesorul), din această cauză voi pleca direct la serviciu.
E ziua studentului, dar nu mă simt student. Parcă a dispărut farmecul acela din anul întâi când eram măcinat de ce-i voi prezenta profesorului şi ce se va întâmpla dacă voi fi scos la răspuns şi nu voi cunoaşte tema.
Sunt în troleibuz. Încă dormitez. Am găsit un loc liber, mă aşez şi continuu să ascult muzica ce urlă în căşti. Taxatoarea mă întreabă dacă binevoiesc a plăti sau nu călătoria, îi arăt documentul (celebra replică, deja, a celor de la Grăieşte Moldoveneşte „da eu-s student şi am carnet, da’ l-am uitat acasă” nu funcţionează aici). La gara de trenuri ambuteiaj. Un şofer de taxi nu a văzut troleibuzul din faţa maşinii şi a intrat în el din plin. Troleibuzul nu a păţit nimic, aproape, dar uite maşina taximetristului era făcută turtă. I-aş fi rugat pe poliţişti să-l scutească de amendă, şi-aşa, săracul, era cu nervii la pământ din cauza maşinii boţite.
Am trecut de accidentul cu pricina, ochii de gură-cască şi-au găsit alte ocupaţii decât să scruteze maşinile implicate în accident. Am revenit pe linie.
Pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt deja au început ambuteiajele. Şoferi care nu cunosc regulile de circulaţie, pietoni care uită de zebre şi pasaje subterane.
În sfârşit am ajuns la Casa Presei. Înainte să intru mă întâlnesc cu nişte prieteni de la liceul „Gheorghe Asachi”, care mă felicită. Îi întreb cu ce ocazie, la care ei : „Tu ce, nu eşti student?”. „Ah, voi de asta vorbiţi?! Merci mult pentru urări, dar chiar nu mă simt student. Deja implicat în câmpul muncii, te obişnuieşti cu asta şi, treci în următoarea perioadă de viaţă.” „Tu iar cu filozofiile începi? Trăieşte clipa! Ai uitat?”
- Da! Ai uitat? Cornel, ai uitat? Cum îţi permiţi să uiţi aşa ceva? Trăieşte clipa!
- Dar o trăiesc!
- Cum? Aceeaşi rutină zilnică? Deschide ochii!
Eul din mine lupta cu studentul pierdut…
Urcă treptele Casei Presei. Pe holuri tot aud „Felicitări! Felicitări!”… interesantă mai este lumea de azi!
Ziua a trecut ca oricare alta!
Pe la ora 17 am început a auzi zarvă în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Astăzi vine trupa Simplu din România, împreună cu cei de la Fly Project.
Băieţii de la Fly Project îi îndeamnă pe studenţi să înveţe, şi să se ţină de carte, la care un prieten îmi spune:
„Gata! Dacă a spus asta Fly Project, să vezi cum o să miroase a creieri arşi în toată Moldova! Studenţii vor învăţa! Pentru că asta a spus Fly Project! Dacă ar spune-o mama sau tata, nu ar atrage nimeni atenţia, dar aşa… vezi tu, Fly Project!”
Aparte, fiecare e special. Împreună sunt un tot întreg. Pe toţi trei îi cunosc din anul I. Suntem de 3 ani împreună, dar parcă ne cunoaştem de o viaţă. Cum e posibil aşa ceva? Simplu. Toţi trei sunt deschişi, sufletişti, creativi, amuzanţi. Prieteni.
Trei persoane din grupă care mi-au devenit prieteni de încredere.
Olga
Brunetă, ochioasă, frumoasă, deşteaptă, de încredere. Sunt doar o parte din cuvintele care ar caracteriza-o. Drăguţă şi amabilă; cultura ei generală cuprinde idei din întreg noianul de gânduri şi teme, şi, dacă ai nevoie de cineva cu care să vorbeşti atunci când ţi-e greu pe suflet, ea este persoana. Te atrage prin simplitate. M-am îndrăgostit, pot spune, de (atenţie!) personalitatea ei încă din anul întâi. Este săritoare la nevoie, şi te ajută cu plăcere ori de câte ori are posibilitatea.
E comunicabilă, iar când o vezi tristă şi arăţi că îţi pasă de starea ei psihologică, e deschisă pentru a-ţi povesti ce are pe suflet.
Citeşte oamenii şi este un prieten de încredere.
Natalia
Ea este secţiunea „glamour” a grupei. Mereu îmbrăcată chic şi cu gust, prima impresie pe care ţi-o faci despre ea este acea de „persoană greu accesibilă, pe care vrei să o cunoşti, dar nu ştii cum să o abordezi”. Este enigmatică, dar, dacă faci parte din grupul ei de prieteni şi persoane apropiate, ajungi să descoperi în ea omul cald, prietenos, melancolic. Te cucereşte prin sinceritate şi zâmbet. Este deschisă cu cei apropiaţi şi e o persoană foarte sensibilă.
Crede în oameni, iar în cazul unei decepţii, încearcă să ia ce-i mai bun şi să înveţe lecţia.
Cu ea poţi discuta liberpe orice temă. Nu se sfieşte să spună ceea ce crede. În viziunea mea, este adeptă a părerii „mă placi aşa cum sunt!”, or, asta este normal, accepţi omul anume aşa cum este el.
Este drăguţă, cochetă, veselă şi interesantă. E o provocare să încerci să o descoperi.
Dragoş
Dacă vezi pe coridoarele FJŞC-ului pe cineva îmbrăcat în negru, înalt de aproape 2 metri, pletos şi cu barbă, fă cunoştinţă, acesta este Dragoş.
Secţiunea non-conformistă a grupului. Ascultă rock, cântă la chitară, este deştept şi chipeş (spun fetele). Ceea ce te atrage la el este carisma şi ideile. Îi place să se „certe” pe teme filozofice, fiind sigur pe sine şi pe câştigul lui în dezbateri. Nu se lasă bătut uşor, şi, rar, foarte rar, când se întâmplă să cedeze, se conduce după principiul „am pierdut lupta, dar nu bătălia”. Pleacă, se documentează şi revine pentru lovitura de graţie.
Este un prieten de încredere, pot afirma asta pe propria experienţă! Săritor la nevoie, are mereu un răspuns şi o idee în buzunar, precum un as în mânecă.
Ştie ce vorbeşte, este calculat şi îi place să intre în contradicţie. Tupeist, ştie că atunci când adversarul se află în pană de idei, el poate afirma orice (indiferent dacă este la curent cu tema discutată sau nu), dar atâta timp cât cineva cunoaşte mai puţin decât el – va ieşi învingător.
Îi place să fie apreciat şi crede că orice este posibil, doar că totul depinde de timp şi experienţa acumulată.
Trio
Ceea ce e deosebit aici este faptul că ei sunt oamenii pe care pot să mă bazez oricând. Sunt uniţi indiferent de situaţie: când doi se ceartă, al treilea va ajuta la remedierea conflictului iscat; „Nu ai bani să-ţi achiţi berea – nici o problemă, azi plătesc eu mâine plăteşti tu, suntem o echipă!”; „Aşa, dacă plecăm, plecăm cu toţii, şi eu să nu văd sau să aud că cineva revine la ore! Are de afacere cu noi!”.
Nu te vor lăsa la greu nicicând şi mereu au soluţii la orice problemă: „Da’ ai încercat să le schimbi cu locul în pagină?”, „Ştiu eu un tip care te poate ajuta cu asta!”, „Mergem împreună la Decanat şi rezolvăm problema!”…
Indiferent dacă eşti la examen [„Dă-mi şi mie să copii!”; „Eu ştiu că tu ştii, aşa că, hai! La lucru!”; „Hai şi-om mânca!”], la ore [„Tu te-ai pregătit la Stepanov?”; „Da' la Grossu ce avem?”; „Of, iar rapoarte...”; „Tak, şini merji la pivă s ridice o mână în sus!”], sau la bere [„Ei ce, mai luăm un bax?”; „Pizza vrei?”], ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi îi face unici.
Ei sunt prieteni!
„Eu eram bucătar la restaurantul „Butoiaş”, iar ea venise să vorbească ceva cu băieţii din taraful restaurantului. Prima noastră întâlnire romantică tot acolo a fost peste vreo săptămână. Eu îi cunoşteam pe băieţii din taraf, că eram prieteni şi ieşeam la o ţigară în pauzele lor, şi ei mi-au făcut cunoştinţă cu dânsa.”
Andrei este fost bucătar la restaurantul „Butoiaş” din capătul oraşului. A lucrat acolo în perioada anilor `80. „Erau anii, ca să le spun aşa, „de glorie” a „zavideniei”, cum o numeam noi în glumă. Era plăcut. Muzică populară, cu lăutarul la urechea ta, ceea ce îi comandai aia îţi cânta, iar orchestra în două acorduri pornea acompaniamentul. Clienţii veneau gârlă la noi. Erau mulţi studenţi care-şi permiteau să vină aici să chefuiască o dată în lună, când primeau bursa.
Deservirea ireproşabilă aducea bacşiş bun chelnerilor şi muzicanţilor. De ce vorbesc atât de mult de muzicanţi? Pentru că suntem şi acum prieteni, ei erau studenţi în ultimul an la Conservator şi, mulţi, se angajau pe la restaurante să facă ceva bani. Iar soţia mea este şi ea violonistă şi a cântat o perioadă în taraful de la noi.
Cum era restaurantul? Dar, cum… Ca orice restaurant, cred eu. Cu vreo câteva mese aranjate frumos ca să ai impresia că sala este extrem de încăpătoare. Feţele de masă albe-albe. Într-un colţ, dacă-mi aduc aminte bine, era amenajat un loc numit Casa Mare, sau ceva asemănător. Încercam să facem un pic de atmosferă. Ca oamenii să se simtă ca la ţară, cu bucate tradiţionale, sărmăluţe, costiţe afumate, plăcinte cu poalele-n brâu, mămăliguţă cu mujdei şi smântână. Îmi aduc aminte şi acum, frumoase vremuri erau. Păcat că deja de câţiva ani restaurantul se tot află în reconstrucţie. Cred că, poate, la anul îl vor repune în funcţiune. Mă uit că acum tot mai multe localuri încearcă să adopte o alură cât mai tradiţională. Cel puţin prin bucate, port naţional, orchestră vie.
Îmi place asta. Eu sunt adept al culturii poporului nostru şi o promovez oriunde mă duc.
Uite o lună în urmă am fost la New York, şi acolo mi-am reîntâlnit un prieten de pe vremea „Butoiaşului”, care mi-a spus că în curând va deschide în state un local cu acelaşi nume, special pentru diaspora românilor şi moldovenilor de acolo.”
Trei cazuri, întâmplate la scurt timp distanţă unul de celălalt, m-au făcut să scriu rândurile ce urmează.
Era luni. M-am pornit la facultate, cu gândul că măcar la primele două perechi să fiu prezent, pentru că după aceasta plec la serviciu.
Ca orice student m-am trezit(citeşte „m-au trezit”) la ora 6 şi ceva, am mâncat, în fugă, ceea ce mi-a pregătit scumpa mea mamă şi am ieşit din casă. Mă îndreptam spre staţia de troleibuz.
Ajung la staţie. Lume multă. Semn bun şi rău în acelaşi timp. Semn bun pentru că troleibuzul nu a venit de mult timp, înseamnă că nu am întârziat la cel ce urmează să vină din clipă în clipă; semn rău este faptul că iar voi sta ca într-o cutie cu chibrituri.
A venit troleibuzul în mai puţin de un minut. S-au împlinit ambele mele „semne”.
Nu obişnuiesc să stau aşezat pentru că, imediat ce ţi-ai găsit un culcuş mai plăcut pentru a aştepta staţia universităţii, se găseşte câte o bătrânică (citeşte „babă” – n.a.), care în cel mai „politicos” mod posibil începe să te ia la rost că eşti tânăr şi poţi sta în picioare, şi nu ai pic de ruşine, şi multe multe alte cuvinte.
M-a ferit Dumnezeu de istoria pe care urma să o văd. Nu trec nici două staţii că urcă primul batalion de babuşte, cu ochii înfundaţi în orbite, dar într-atât de pătrunzători, că ai impresia că te dau jos cu privirea.
Şi simt cum atmosfera devine una sfredelită de o pereche de ochi a căror culoare îmi scapă. Aici vocabularul face multe:
„Ei, iaca! Nu sî ridică de pe scaun sî deie locu’ la bătrâni. Neobrăzato!” cam acestea au fost cuvintele rostite de posesoare ochilor de nimfă descrişi mai sus. Destinatara cuvintelor era o tânără, de vreo 24 de ani, care, imediat ce a auzit pizigăitul extrem de plăcut în ureche, s-a ridicat de pe scaun, oarecum ruşinată.
Trebuie să menţionez ca acţiunea se derula în plin văzul tuturor, cu un troleibuz arhiplin.
Aici să vezi uimire pe faţa bătrânei – tânăra era însărcinată, avea o burtică deja bine vizibilă. Bătrâna a rămas înmărmurită, nu mai avea cuvinte. A prins a-şi cere iertare: „Liubuşka, iartă-mă te rog, eu nu ştiem că tu eşti gravidă! Stai aşezată!” Situaţia părea rezolvată, parcă, dar tânăra a pus punctul pe „i”: „Ba nu, doamnă! Vă rog să luaţi loc! Pentru concertul creat meritaţi o pauză!”
Sfârşitul actului întâi. (Bătrânica a luat loc, domnişoara s-a aşezat pe alt scaun, loc oferit de o doamnă de vârstă medie.)
Actul doi
La gara de trenuri intră controlorii în troleibuz. Unul pe uşa din faţă, altul pe cea din spate. Tehnica strategiei e bună. Rezultatul dublu, în cazul în care atât în faţa troleibuzului cât şi în spatele lui se găsesc călători mai puţin norocoşi.
Pe controlorul care a intrat prin uşa din faţă îl cunosc (m-a scurs şi pe mine de bani odată, pe nedrept!!!)
Nu i-a mers de această dată. Aveam tema pentru acasă pregătită. În schimb o fată a fost bruscată să iasă afară pe uşă, pe motiv că abonamentul de troleibuz nu avea scris pe el numărul de ordine al carnetului ei de student.
Actul numărul trei
Am ajuns la Opera Naţională, staţia terminus pentru mica mea călătorie matinală. Evident, urmarea primei călătorii însemna trecerea drumului pe zebra de acolo şi eventual un troleibuz până în deal la universitate, sau, mersul pe jos până acolo.
Marea dilemă a apărut la… zebră!
Deşi se spune că e unica zebră fără semafor din întreg Chişinăul care este respectată, uite că nu a fost să fie la fel şi pentru mine.
Un BMW 310i s-a oprit la mai puţin de 15 cm în faţa mea, cu riscul să mă fi secerat pe loc. Şoferul era alb la faţă.
Ştiu că mă veţi acuza că nu sunt atent la drum. Nu e adevărat! Şoseaua era LIBERĂ! BMW-ul a venit din vale, dinspre drumul de lângă Operă.
Şoferul a ieşit din maşină, m-a verificat dacă sunt întreg, dacă nu am păţit nimic, şi-a cerut iertare şi a plecat, mai precaut ca niciodată, cred.
Peste un timp le-am povestit prietenilor ceea ce aţi citit mai sus. Astfel am reuşit să realizez şi un vox-populi. Iată părerile lor:
Sergiu:
“Mereu se găseşte cineva care vrea să comande!”
Mai mereu când merg cu transportul în comun se întâmplă să dau peste bunicuţe din astea binevoitoare… Ele se cred cele mai obosite persoane din lume, fără să se gândească la cei din jurul lor! Mereu se găseşte cineva care vrea să comande.
Irina:
“Le-aş da dreptate, dar…”
Bine, să zicem că pe bunicuţe le înţelegem, le intrăm în voie. Dar, uite că nu-mi plac controlorii… M-au prins şi pe mine aşa odată că nu era scris numărul carnetului pe spatele abonamentului. Dar ei nu s-au gândit nici o clipă la faptul că era prima zi din lună, iar eu abia îmi luasem abonamentul din chioşc. După ce am dat 45 de lei pentru abonament, am mai plătit 6, suplimentar…
Cristina:
“Avem o problemă cu intersecţiile!”
Aş vrea să ştiu cine nu a nimerit niciodată în situaţia ilustrată de tine! Ştii, la noi toţi se laudă că vor face ordine pe drumuri, dar numai lauda dintrânşii… uite, este al treilea an deja, şi nu doar intersecţia de la Operă e dificilă! Avem noi intersecţiile noastre de pe lângă facultate! Tare frumoase!
Igor:
“Cumpăraţi-vă biciclete!”
Eu nu înţeleg! În viziunea voastră toţi sunt vinovaţi pentru că suntem căscaţi, pentru că suntem uituci, pentru că suntem prea puţin educaţi, pentru că nu ne pasă? Toţi sunt vinovaţi, numai nu noi! Nu vă mai plânge-ţi atâta! Înlocuiţi troleibuzul cu bicicleta! Nu veţi avea probleme nici cu controlorii şi nici cu zebrele nesemnalizate! Iar de bătrânele care să vă încurce să vă relaxaţi nici nu cred că trebuie să mai zic ceva!
Bună dimineaţa!
Acestea sunt cuvintele cu care sunt întâmpinat de fiecare dată când, cu ochii plini de somn şi încă buimac, îi văd în faţă pe ai mei, după o noapte de somn dulce de student. Nu mă întreabă ce am visat. Nu prea visez în ultima vreme. Şi cine s-ar mai încumeta să-şi deranjeze somnul cu vise care îţi mănâncă jumate de noapte, din cele 6-7 ore câte reuşeşti să te odihneşti şi tu, aşa, ca omul.
Bine. M-am trezit, sau, cum se spune în popor, “am făcut ochişori” şi, repede la mâncare.
Am uitat să menţionez, e ora 6.30, ceea ce înseamnă că e foarte probabil să întârzii.
Mâncare nu consum tare mult de dimineaţă – îmi încurcă somnul din stomac să înfulec bine.
Ca printr-o minune, la 7 ies din casă, într-o fugă sunt la staţia de troleibuz. Acolo lume de pe lume – semn rău şi semn bun.
Semn rău este pentru că, va fi la fel de strâmt ca într-o cutie de chibrituri; semnul bun este că troleibbuzul nu a fost de mult timp, înseamnă că nu voi întârzia. Evident am dreptate, în ambele privinţe! Cu greu reuşesc să îmi fac loc spre platforma din faţă a troleibuzului. Cei din jur nu mă privesc foarte încântaţi: “Încă unul care îmi consumă aerul şi mă limitează în spaţiu” ar gândi unul sau altul.
Şoferul a binevoit să anunţe staţia următoare şi troleibuzul a pornit din loc. Nu trec nici 30 de secunde că se şi aude: “Aşa, aişi cari-o întrat, pregătiţîvă să achitaţ taxa vă rog. Hai să nu vă trag di mânecă, că avem control la linie.” Prezint abonamentul de stundet, taxatoarea mă priveşte cu ciudă, nici de la mine nu a reuşit să ia un leu. Ajungem în zona Gării Feroviare, se mai eliberează ceva loc în troleibuz… pentru 10 secunde. O altă mare de pasageri grăbiţi să ajungă la muncă.
Odată cu ei urcă şi sus anunţatul “control la linie”. S-au obişnuit să muncească în pereche. De obicei, dacă era doar unul, şi începea percheziţia dintr-un capăt al troleibuzului, nu mai ajungea până în celalalt capăt. Prada era printre primii 10-15 călători. Acuma au schimbat tactica şi, intră prin uşa din mijloc. Unul o ia în faţa, altul înspre spatele troleibuzului. Pe cel care vine înspre mine îl cunosc deja, şi, de cum l-am văzut că intră, am şi pregătit abonamentul şi carnetul de student… A trecut, a văzut, a plecat de pe platforma din faţă vădit supărat! Toţi călătorii aveau tema pentru acasă făcută!
În sfârşit ajung în centru. Am două opţiuni, fie cobor la “Gemenii”, şi mă ridic pe Puşkin în deal, fie cobor la Operă, şi aştept un troleibuz la întâmplare, 7, 10 sau 24, şi vin la facultate. Mă uit la ceas, am timp suficient, şi mi-e lene să mai aştept o staţie… cobor la “Gemenii”, m-am decis! Pe drum reuşesc să mă mai şi dezmorţesc un pic, aşa că, plimbarea asta de dimineaţă e tocmai binevenită.
În faţa liceului “Gheorghe Asachi” e forfotă, ca de obicei. Elevii care locuiesc în regiunile mai îndepărtate ale oraşului ajung la liceu la ora 7.30. Văd prieteni, cunoscuţi, mă opresc, mă compătimesc că sunt de dimineaţă în picioare, îi compătimesc că încă sunt la liceu, ne salutăm şi îmi continui drumul. La intersecţia Bucureşti cu Puşkin iar ambuteiaj. Demnitarii noştri vin la serviciu cu noaptea în cap, şi reuşesc să trezească jumate de Chişinău cu sirenele de pe maşinile poliţiei, deşi, semnele de circulaţie interzic claxonarea.
Am trecut de intersecţie… Sunt deja lângă Villa Pizza… Văd feţe cunoscute… Prieteni care mă anunţă că nu avem ore… Merg la bere… până ajung la serviciu…
Şi în acelaşi regim 5 zile din 7… deşi restul 2 se asemănă ca structură…
|
